Măreţul an 2012 (12.10.2010)

Am văzut la TV şi am citit şi răsfoit alte surse de informaţie, cum că în 2012 se întâmplă ceva. Un “ceva” cam ceţos, nebulos şi cam pierdut în speculaţii. Mă întreb în ce o să conste schimbarea. Fiindcă eu aşa văd “ceva”-ul ăsta – ca o schimbare. Mi-e greu să cred ca Terra o să dea colţul împreună cu umanitatea ei cu tot. Sau poate o sa dea colţul doar umanitatea? Pare mai plauzibil dar parcă nu suficient de convingător.

Sa fie clar, tot ce scriu zilele astea, stă sub semnul frustrării, disperării şi însingurării.

Eu una, aştept cu nerăbdare anul 2012. Sper să se schimbe ceva în tot ce se întâmplă fiindcă asa cum e acum, e rău. Foarte rău, foarte greşit. Este inadmisibil sa vrei să munceşti şi să n-ai ce, este inadmisibil să munceşti iar răsplata muncii sa fie insuficientă să trăieşti decent sau sub-decent. Din păcate omul este obişnuit să facă comparaţii nefericite. Iar românul îi intrece pe toţi. Cred că ştiţi vorba “se poate şi mai rău”. Cred ca e una din zicalele care ne caracterizează ca popor. Evident, întotdeauna poate fi mai rău! Întrebarea e până unde o să meargă asta. Deja e atât de rău, că doare! Pe mine mă doare! Mă doare sufletul în fiecare zi când mă uit în jurul meu. Economic vorbind, mă scufund cu o viteză atât de mare de ai putea să mă confunzi cu Titanicul! Psihic, stau mai bine, că aşa-s eu, o veşnică optimistă şi cu multe speranţe că poate totuşi ... nici eu nu am habar ce “totuşi”! Asta nu înseamnă că nu lăcrimez aproape zilnic. Mă întreb cam cât mai trebuie să îndur să ajung la depresie sau (mai rău) să răbufnesc şi să fac o prostie mare, mai mare decât mine!? Mda, nu va gândiţi la jaful secolului, că nu mă ţine spatele! Pentru aşa ceva trebuie condiţie fizică. Iar mie îmi lipseşte, momentan.

Pomenind de posibilele variante de evoluţie ale stării mele psihice, mi-am amintit de celebrele poveşti 1001 de nopţi. Parcă acolo apare şi Aladin, cu lampa lui şi cu gin cu tot, nu? Mă întrebam dacă în psihologie există vreun sindrom care să semene cu ceea ce eu am denumit a fi “Sindromul gin-ului din lampă” ? Vă amintiţi evoluţia stării de spirit a gin-ului? La începutul perioadei de “încarcerare” promitea bogăţii celui care îl va elibera de chin. Pe la mijlocul aceleaşi perioade, deja sărise calul, şi pe lângă bogăţii nelimitate plusa şi cu “sarea cu marea”. Aşa ... şi după ce a intrat în faza a treia, când era negru de furie, a jurat că celui care îl va elibera, îi va rupe picioruşele şi o să-i facă tot felul de chestii nesănătoase, ba chiar mai rău, dureroase. Ghiciţi care e ideea mea? Tot sper că cineva, cumva îmi va întinde o mână de ajutor. Nu ştiu cine poate fi acel “cineva”. Poate chiar soarta mea sau norocul meu. Poate se va schimba cumva şi va începe sa schiţeze măcar un zâmbet, că râzând în hohote nu-l văd. Aşaaaa .. dar să îmi continui paralela între gin şi mine. Cred acum sunt în perioada de tranzit între faza a doua şi a treia. Încă mai promit şi marea şi sarea dar simt cum o ura profundă faţă de semenii mei apare. Nu o spun cu satisfacţie sau bucurie. E doar o constatare amară. ...că oamenii sunt nişte javre.

Şi revenind la subiect ... chiar sper ca anul 2012 să schimbe ceva. Şi dacă asta înseamnă să dispară umanitatea, mare scofală. La modul cum se trăieşte acum, chiar nu merită efortul. Singurul meu regret e că nu suntem deja acolo. Să se termine odată tot. Indiferent care ar fi finalul! Doar să se termine.

Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul! (12.10.2010)

Cred că de acum vorba lui Badea nu mai are nevoie de prea multe explicaţii. Cel puţin nu pentru clasa de mijloc a societăţii. Pentru clasa de jos probabil că nu are înţeles deloc. Fiindcă ei nu mai trăiesc, ei supravieţuiesc. Cu greu.

M-am împotmolit în gânduri. Ce ar mai fi de scris despre mizeria zilnică în care se zbate cea mai mare parte a oamenilor? Toate sunt deja cunoscute, dezbătute, analizate. Rezultatul scriptic al guvernanţilor e un rahat mare, care pute. Lor nu, evident. Rezultatul real îl resimţim zi de zi. Şi am să mă refer doar la mine de acum înainte. Fiindcă e blogul meu, în care vreau sa postez de data asta tot ce mă doare. Şi mă dor tare multe.

Mă doare banca şi creditul pe care l-am luat de la ea şi care dintr-un credit relativ mediu s-a transformat în câţiva ani într-un balaur cu şapte capete. Cursul valutar a explodat, francul elveţian a luat un avânt de zici ca e oareşce atlet bun de trimis la Mondiale, la fel şi dobânda. Acum pur şi simplu nu mai reuşesc să ţin pasul cu ratele lunare.

Mă mai doare că nu-mi găsesc un serviciu. Şi nu mă refer la un job bine plătit. Ma refer la un job. Nimic mai mult. Doar atât. Un venit constant, pe care să mă pot baza în toate calculele mele.

Şi din durerile astea două încep să apară alte dureri, cu nimic mai mici decât primele. Mă doare că n-am gaz, mă doare că risc să rămân şi fără electricitate, mă doare că am ajuns să supravieţuiesc din pensia mamei mele, mă doare ... mă doare .. mă doare ... mă doare. Mă dor atât de multe că nici nu mai ştiu care mă doare mai tare. Şi de atâta durere ajungi să îţi doreşti să mori. Aşa ... lin .. să mergi seara la culcare şi să nu te mai trezeşti niciodată. Fiindcă nu mai ai de ce să o faci. Nimic nu te mai motivează. Stai şi te gândeşti la următoarea zi şi nu vezi decât disperare, groază şi frică. Sinceră să fiu, nici una din senzaţiile astea nu mi se pare motivantă. Cel mult, motiv de tăiat venele. Da, pentru asta sunt cele mai bune motive care pot exista.

Acum ceva anişori ziceam (cu multă atitudine de adolescent) ca eu nu m-am născut să muncesc ca un rob. Cred că îmi dădea mâna, cu un părinte care îmi asigura spatele. În situaţia mea actuală m-aş bucura să am ce lucra zi-lumină, doar să nu mai traiesc coşmarul facturilor neplătite, a telefoanelor zilnice de la creditori, cu promisiuni care mai de care mai „duioase”.

Am văzut azi la televizor cum se băteau oamenii la un Târg de job-uri. Câtă disperare, Dumnezeule mare!

Viaţa de după internet II. (12.10.2010)

E evident că tot n-am internet, altfel n-aş scrie aici. Ceea ce fac eu se numeste terapie ocupaţională. Nu râdeţi! Întrebaţi orice medic (deştept) şi o să vă spună că unele adicţii se tratează cu succes în felul ăsta. Adică îţi faci de lucru şi dacă n-ai! Eu m-am hotărât să scriu, să învăţ diverse limbi străine (parcă am mai pomenit asta pe undeva ...). Şi dacă tot mă gândeam să plec cât văd cu ochii, până în capătul Europei, adică în Portugalia, am zis să văd cu ce se mănâncă portugheza. Ei bine, portugheza e un fel greu de digerat şi care nu se poate servi fără cafea şi ţigară. Fiindcă trebuie să îţi calmezi cumva neuronii electrocutaţi de nenumăratele reguli de pronunţie!

Dacă ar fi să fac un top al limbilor latine – la nivel doar de pronunţie, las gramatica deoparte – limba româna, garantat, ia locul 1. cu steluţă şi cununiţă de flori. Apoi aş zice că spaniola ratează la mustaţă locul 2. în favoarea limbii italiene. Pe 4. aş pune franceza. La urmă, pe locul 10. sau 20. (chiar nu are importanţă care din cele două. Şi nu mustăciţi din nas cum că ar fi doar cinci limbi de sorginte latină, că ştiu!) urmează limba portugheză. În cărticica mea de Învăţaţi limba portugheză fără profesor sunt “doar” două pagini cu reguli de pronunţie. PRO – NUN – ŢI – E !!!!!!!!! Unde mai pui că după ce reuşeşti să ţii minte toate regulile alea, nu te-ai ales cu nimic încă. Mai urmează alte reguli, gramaticale de data asta şi nu în cele din urmă, bagajul lingvistic, fără de care îţi pierzi vremea învăţând celelalte reguli! Să mai pomenesc şi de topica limbii portugheze care nu e chiar floare la ureche? Mă gândesc că nu are sens să vă înnebunesc cu atâtea detalii. Oricum, la partea de gramatică ... uhmmm ... tare mi-e frică că nu primim nici măcar menţiune.

Acuma ... am stat şi am citit mult (că am timp, lua-l-ar dracu’de internet!), mi-am amorţit neuronii cu multe reguli de pronunţie, şi în portugheza şi în spaniola şi am decis, că de capul meu, cel mai simplu e să învăţ spaniola. E chiar odihnitoare ocupaţia. Am citit deja jumătate de cărţulie şi 10% din dicţionar. Şi dacă n-ar fi scris atât de mărunt (arată de parcă e tipărit cu font de 4) şi ochelarii mei depăşiţi, cred că aş fi citit chiar mai mult. Terapia mea ocupaţională are şi o parte hilară. Sau nu. Depinde cine cum o judecă. Ca să aud şi să mă lămuresc cum e cu pronunţia asta (şi spaniolă şi portugheză) am dat-o pe telenovele. Cred că în ultima săptămâna am văzut atâta amar de telenovele cât n-am vazut de când au “aterizat” ele pe plaiurile noastre extrem şi definitiv mioritice.

Încerc să nu mă gândesc prea mult că azi e doar 12 a lunii şi până pe întâi mai sunt aproape trei saptamâni ... Numai scriind asta şi deja îmi dau lacrimile de ciudă şi frustrare. Să trecem de asta .. ideea de bază era că în trei saptamâni o să ajung să citesc chiar cursiv (în spaniolă), păcat că nu prea înţeleg tot. Ce frustrant e să răsfoieşti un dicţionar real, când on-line afli răspunsul aproape instantaneu. Dar mai frustrant decât asta e să ai doar varianta de dicţionar român-spaniol iar ghidul conversaţional în varianta spaniolă-româna. Aşa că de multe ori sunt în ceaţă cu lecţiile mele. ‘Oi fi eu deşteaptă şi extrem de intuitivă, dar înca n-am reuşit să intuiesc tot vocabularul spaniol. lol

N-are titlu / m-am răzgândit .. are! (10.10.2010)

Prietenii mei.

Hai să scriu despre prietenii mei “on-line”. Mă roade un dor de ei de nici nu vă închipuiţi.

Primul pe care l-am cunoscut şi pe care îl consider un fel de frate, e un român. Un frate super drăguţ, căpos, enervant, amabil dar mai ales un prieten deosebit. N-am să le dau numele ci doar username-urile. Deci, “fratele” ăsta se numeşte danutz. Din păcate munceşte mult şi apare online tot mai rar. Între timp a deschis un forum şi un chat-room, unde ne adunam toţi, seară de seară şi povesteam de toate. Lui trebuie să-i mulţumesc pentru prieteniile deosebite care s-au legat. Fără site-ul lui (forum şi chat-room) ne-am fi risipit care pe unde şi nici că ne-am mai fi găsit vreodată. Deci, dănutz ... muack! Pe amândoi obrăjorii tăi!

Apoi a aparut parazitul, tot român (evident, nu?!?!) care are un umor mai aparte şi pe care la început (să fiu sinceră) l-am cam antipatizat. Habar n-am când mi-a devenit drag. Că mi-a devenit! În ultima vreme, el m-a ajutat cu multe mărunţişuri şi pe care am apucat să-l las “stăpân” pe un cont de-al meu, când am realizat că internetul meu o să decedeze întru Domnu’.

Cam în acelaşi timp a intrat în viaţa mea şi aralar, un spaniol deştept nevoie mare şi care a fost primul care a avut încredere în mine şi m-a ajutat, atunci când nimeni n-ar fi făcut-o, fiindcă eram o cvasi-necunoscută p-acolo (pe un alt chat). Şi pe chestia asta i-am dat o steluţă şi dragostea mea eternă. Mă rog .. dragostea i-am dat-o ceva mai târziu, după ceva luni de la întâmplarea cu pricina, dar asta e alta poveste pe care nu cred că am să v-o spun vreodată. În rest, e deştept, aaa .... hmmm .. e deştept .. şi multe altele nu ştiu despre el. Ba ... ştiu! E cel mai secretos om de pe faţa pământului!

(sunt curioasă, când o să am iar internet şi o să postez poveştile astea pe blog, dacă o să pot insera şi ceva zâmbăreţi)

Mai încoace (doar de câteva luni) postând cu spor pe un forum (şi când zic “cu spor” apăi să se înţeleagă că eram la limita spam-ului!) am remarcat-o pe Maisa, o portugheză bună ca pâinea caldă. Ce dragă mi-e fata asta! Nu numai ca e deşteaptă, dar e bună de pus la rană. Tot timpul are o vorba bună pentru toată lumea. Cu timpul, am ajuns amândouă la concluzia că suntem suflete gemene. Suntem de aceeaşi vârstă, gândim la fel, reacţionăm la fel (poate ca eu mai impulsiv). E uimitor să vezi pe chat cum scriem acelaşi lucru, la fracţiune de secundă.

Pe când mă “conversam” cu Maisa, iaca primesc eu un PM (private message) de la Specter, un fel de guru al forum-ului şi care zicea ceva de genul “ce-ţi mai place sa spam-uieşti! rofl “. Deja mă vedeam ban-ată. Mda ... Specter s-a dovedit a fi un tip cu un umor foarte spumos şi care mai apoi a devenit unul din cei patru muşchetari. Da, ştiu că vă întrebaţi care e treaba cu cei patru muşchetari. Răbdare, că vine şi povestea aceea. Ah, că uitam să scriu, Specter e un norvegian cu rădăcini portugheze. Tot el e cel care m-a luminat cum să folosesc un forum de lucru şi datorită căruia am şi găsit de lucru. Oh, deci şi lui îi sunt veşnic recunoscătoare!

Urmatorul pe listă e adviewz / addu, un copilandru indian, cu mult bun simţ şi cu o tonă de veselie, în ciuda problemelor în care se zbate. Şi el are un “geamăn” – pe downloade, un persan. Down e veselia întruchipată. El e premiant când vine vorba de găsit emoticon-uri. Ca şi “fratele” lui – addu- down e super inteligent şi super educat. Mai e un copil, friendishan / ishan, tot indian – un zăpăcit şi jumătate! Să nu uit să-l menţionez pe MuGen, un pakistanez care în fiecare zi îmi ura toate cele bune şi mă întreba ce mai fac. Devenise o obişnuinţă foarte reconfortantă. Ce dor îmi e de toate astea!!! (acuma e momentul de lăcrimat discret în colţul ochiului şi şters nasu’)

Mai sunt şi alţii, dar care deşi sunt simpatici nu mi s-au lipit de suflet ca cei de care tocmai am scris. Ca să nu spun, că sunt şi acolo, ca şi în viaţa reală, unii total mitocani, prost-crescuţi sau doar javre. Adică nimic ieşit din comun. Doar îi vedem zilnic, ne lovim de ei. De ce ar fi lipsit internetul de ei?! Că doar nu era să devină cyber-space-ul asta un loc idilic, liber de prostie şi mitocănie. Naaaaah .. hai să nu ne amăgim singuri!

Încă mai aşteptaţi povestea celor patru muşchetari în varianta cyber? Bine .. Nu că ar fi mare lucru de spus. Din cauza diferenţelor orare (ce-mi place când mă exprim aşa frumos şi elevat), spre miezul nopţii, pe chat-room-ul nostru, rămâneam doar eu, Maisa, aralar şi Specter. Ce sa zic ... starea ideala de sistem! Eu cu Maisa care povesteam non-stop, aralar care ne servea wiki-link-uri şi explicaţii la orice nelămurire am fi avut (v-am zis deja ca e “doxă” băiatul ăsta, nu?!) sau link-uri spre you-tube şi Specter care munceşte câte ceva şi apare sporadic, postează câte o replică sau un “dansul ploii” (nişte smilies albaştrii care dansează) sau se lansează în câte o dezbatere foarte interesantă (şi savuroasă în acelaşi timp) cu aralar. Mai există şi varianta în care aralar tace amarnic (habar n-am de ce), sau Maisa care pleacă la cafele pe vreo terasă, sau eu, care mă joc Dungeons & Treasures. Oricum, variaţiile de stare de spirit sunt în limita normalului şi ne simţim taaaaare bine împreună, noi patru.

Acuma stau şi mintea îmi zburdă ... la toate poveştile noastre din chat, la toate zâmbetele, glumele sau chiar râsetele cu lacrimi de care am avut parte. N-aş fi crezut că poate să îmi fie atât de dor de ei!

P.S. Maisa mi-a trimis SMS-uri în care mă întreba unde am dispărut. I-am răspuns, i-am zis de internet (cu spumele la gură, de rigoare) şi i-am mai scris să le transmită dragostea mea şi celorlalţi doi muşchetari.

Ce dooooooooor îmi e de ei!!!!!

Viaţa de după internet I. (10.10.2010)

De mai bine de o săptămână am rămas fără internet. Cauzele sunt prea comune ca să le dezbat în amănunt. Toată lumea (sau o mare parte a lumii) trece prin deja banala criză economică, poate eu mai mult decât mulţi alţii şi mai mult ca sigur că mai puţin ca alţii, la fel de mulţi ca prima catergorie. Mă aflu pe undeva la mijloc şi până mai am acoperiş deasupra capului, încerc să nu mă plâng (prea tare). Când am să ramân şi fără ăla, o să mă plâng tare şi o să ... în fine, să lăsăm “ce o să fac eu atunci”. Dar să revin la subiectul tristeţii mele actuale. N-am internet (la faza asta, în gând se aud multe cuvinte pentru care mama ar fi foarte supărată dacă ar ştii că şi eu le ştiu şi mai ales că le folosesc fără nici un fel de ruşine şi reţinere) şi am realizat că internetul poate fi comparat cu un frigider. Dacă e plin, strâmbi din nas şi nu-ţi place nimic. Dacă e gol, îl deschizi de nenumărate ori pe zi, în speranţa că a aparut ceva pe acolo. Ei bine, ca asemănarea să fie completă, vă garantez că dăca frigiderul e gol, nici naiba n-o să-l umple în locul tău! Adică aşa rămâne. Mă rog .. poate comparaţia nu e cea mai fericită dar fiindcă mi-e şi foame pe lângă puzderia de draci pe care o am vis-a-vis de internet, e tot ce mi-a venit în minte. Acuma că nu mai am net deloc, m-aş bucura de mizeria pe care am avut-o înainte, cu toate căderile şi întreruperile, doar să fie!
Nu cred că afirm nimic nou dacă spun că internetul e dependenţă curată. Şi ca orice dependenţă, dă simptome de sevraj la întrerupere bruscă. În prima zi am plâns, am înjurat, dar încă mai aveam o speranţă mică, cuibărită în fundul sufletului, că totuşi a doua zi problema o să dispară (cred că asta e faza de negare). Evident ca n-a disparut şi eu am ajuns în pragul disperării. Am plâns şi mai mult şi (absolut!) am înjurat şi mai mult. Am spumegat, am jurat răzbunare, le-am dorit moartea la toţi duşmanii mei şi apoi am butonat televizorul până am adormit suspinând de dor şi drag. În a treia zi pendulam între tristeţe profundă şi dorinţa de a vedea Google-ul pe pagina de la Chrome. Da, bine ... vezi de nu! Şi uite aşa au mai trecut vreo patru zile, de tristeţe, plictiseală maximă şi dor. Mi-am bătut toate recordurile la Solitaire, am exersat ceva Zuma şi n-am jucat nimic adevărat fiindcă CD-Rom-u’ mă-sii nu funcţiona, aşa că n-am putut instala nici un joc. După ce m-am plictisit şi de astea, mi-am zis “hai să citesc ceva”. Am cotrobăit prin bibliotecă dar din nefericire nu mai am carţi necitite, înafară de câteva dicţionare şi ghiduri de conversaţie. Le-am frunzărit pe alea şi fiindcă italiana îmi displace, de franceză n-aveam chef (nu că n-aş putea să o aprofundez cu succes), de bulgară, poloneză şi rusă nici atât (oare ce o fi gândit maman când le-a cumpărat?) am rămas cu ultimul ghid şi dicţionar – spaniola. M-am apucat sârguincioasă de învaţat, da’ de stau departe de calculator şi îmi mai ostoiesc durerile sufleteşti. Nu mi-a ieşit. Un bun prieten (ofcourse că internaut, că doar nu se putea altfel, nu!?!?) e spaniol şi uite aşa m-a lovit şi mai tare dorul de internet. Nu-i nimic, atunci ascultăm muzica ... ooops ... acelaşi CD-Rom nefuncţional. Las’ ca am câteva melodiuţe simpatice pe calc. şi le ascult pe alea (de vreo două sute de mii de ori). Of .. muzică portugheză, de la prietena mea (tot internaută – nici că se putea altfel). Asta m-a dărâmat rău de tot. Am mai tras o porţie de plâns şi i-am trimis fetii un mesaj, să ştie că nu mi-am tăiat venele şi că într-o bună zi o să mai apar şi eu online.
Concluzie: dacă ai dezvoltat dependenţă de internet, nu ştiu zău ce te mai poate vindeca. Poate doar ceva extraordinar şi nemaîntâlnit eveniment care să merite să te dezlipeşti de calculator. Eu nu l-am întâlnit încă. Pe eveniment, mă refer. Ba mai rău şi din contră ... toată viaţa mea socială se zbătea pe lăţimea de banda care nu era lată deloc şi care acum a dispărut complet.
Cred că titlul e inadecvat. Adică cum “viaţa de după internet” ? Păi nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arata viaţa mea fără internet, fără toţi prietenii “on-line”, fără tonele de info-uri! Ce viaţă e aia fără “gugăl” ? Păi doar n-am înnebunit să mă lipsesc de toate ştirile on-line, de zecile de e-mailuri zilnice (trei sferturi spam-uri), de Y-messenger! E ca şi cum aş fi surghiunită într-o peşteră, fără nici o legătură cu lumea largă! Oare cum au trăit înaintaşii noştrii, fără internet?
Asta este (deocamdată). Mai vedem ce-o mai fi şi zilele următoare ... Of Doamne, ce s-or fi făcând fără mine toate Forumurile şi chat-room-ul pe unde bântuiam?!? (aici ar trebui zâmbăreţul ăla care se tăvăleşte pe jos de râs)
Mnoah pa .. hai că mai scriu şi mâine şi când ‘oi avea şi internet ‘oi căţăra pe blog şi ce am scris acum.

Si uite asa trec anii!

Nici nu-mi vine sa cred ca au trecut imediat doi ani de la ultima postare!
Ce multe s-au intâmplat, ce viata plata am dus. Ma uit inapoi si nu vad nimic ce ar trebui mentionat. Nici pentru mine, nici pentru altii si cu atât mai putin pentru posteritate. Zile cenusii, fara nici un fel de accent, s-au scurs unele dupa altele si n-au lasat nici macar o urma. Banal, anodin, plictisitor .. cuvinte la ordinea zilei.