A trebuit sa ma "fac mare" ca sa aflu ca Nana Mouskouri e grecoaica, nu frantuzoaica ! :))
Ce mai conteaza !?!? "Raul" era facut ! Declarasem deja dragoste eterna limbii franceze !
luni, 16 iunie 2008
Amintiri din copilarie III
Va mai amintiti de Teleenciclopedia ? Asa am descoperit Debussy si Tschaikovsky.
Amintiri din copilarie II
Stateam si ma uitam la fotografiile cu liceul copilariei mele. Plecam in concediu si nu aveam cum sa le mai postez, de aceea m-am hotarat sa le pun fara comentarii. Stiam ca nu va trece mult timp si urma sa-mi scriu si amintirile.
Eram un copil talentat la vremea cand am inceput scolile muzicale. E foarte adevarat insa, ca nu m-am gandit atunci, la inceputuri, ca ceea ce visam de pe la 3-4 ani, avea sa se transforme intr-un vis urat. Visul meu era sa devin pianista. Nu imi aduc aminte sa fi avut idoli, dar eram calare pe pianul familiei, mult prea multe ore fatza de capacitatea de intelegere a familiei mele. :) Asa ca maman si intelepciunea ei, au hotarat ca e vremea sa faca ceva sa nu se iroseasca bunatate de talent. De la 5 ani, studiam cu un nenea profesor si toata lumea era mandra de realizarile mele. Mai ales eu ! :))
A venit si anul fatidic, am trecut de primul pas al admiterii la inaltele scoli de arte muzicale, mai urma al doilea pas (si ultimul), in care mi se hotara soarta, adica selectionata pentru pian (unde intra cica elita) sau impreuna cu turma, la vioara. Nimeni nu avea nici o grija ca as rata selectia si as nimeri altundeva decat la pian. Acum realizez ca nu altii iti decid soarta, ci chiar ea decide pentru noi. :( ... Cu cateva zile inainte de examenul care ar fi trebuit sa-mi decida viitorul in directia dorita de mine, soarta a hotarat ! Am facut blocaj renal, am fost internata mai mult moarta decat vie si pe cand m-au dat afara pe poarta spitalului, ca fiind apta sa supravietuiesc singura in lumea cea rea, raul ireparabil era facut deja. Prin neprezentare la selectie, am fost repartizata automat la vioara. Am urat vioara din tot sufletul ... Am continuat doar fiindca stiam ca din clasa a V-a urma ca instrumentul secundar sa fie pianul. Asa ca am strans din dinti si am continuat. Nu cred ca trebuie sa mai spun ca eram o violonista mediocra, fara urma de daruire si sclipire. Uram fiecare ora de studiu si Dumnezeule mare, multe mai erau ZILNIC ! Pe scurt, am trait patru ani de agonie. Imi doream sa ma imbolnavesc sa fiu iertata de orele de studiu. :))
Alinarea a venit in clasa a V-a, cand am fost mutati in cladirea de pe strada Savinesti, nr. 2. Am fost fermecata de locul asta din prima clipa cand am intrat pe poarta. Era castelul meu cu zane si zmei ! Iubeam fiecare zi de scoala, ma pierdeam in reverii pe culoarele inguste, prin chiliile de la mansarda. Uneori (cand imi reusea) ma ascundeam in amvonul din "sala mare" adica sala unde se tineau festivitatile, concertele de sfarsit de an, dar si orele de cor. Taaare imi mai placea acolo.
Din decorul acesta, care (fara sa stiu) mi-a marcat viitorul, facea parte si directorul scolii, Leontin Chisu. Pentru mine, care traiam in lumea mea de basm, el, cu parul lui alb, einstein-nian, era Verde-Imparat. Il iubeam si de cate ori aparea prin curte sau altundeva, eram ca un catel infiat (de el) si nu puteam sa ma dezlipesc de dansul.
Spuneam de decor ... imi amintesc cu cata dragoste imi plimbam degetele peste usile de lemn ghintuite, cum ramaneam cu ochii lipiti de arcadele sculptate ... Atunci nu stiam, dar cred ca asta a vrut soarta de la mine. Sa descopar frumusetea sculpturilor, sa-mi alunece visele pe curburile arcadelor ... sa-mi gasesc adevarata vocatie.
Dar sa revenim pe pamant. Am inceput (in sfarsit) si pianul ca instrument secundar. A fost o bucurie fara margini ! De unde, la vioara ma invarteam printre sapte si uneori (rareori) opt, la pian excelam. Aveam o profesoara cu multa daruire didactica, rabdatoare si indragostita mai ales, de pian. Iti insufla o iubire pentru "materia ei", cum n-am mai italnit mai apoi la multi profesori. Dar ... in trimestrul al III-lea nu stiu ce s-a intamplat, dar am primit profesor nou. Adica o ea - profesoara. Diferenta m-a socat, m-a bulversat si in final m-a invins. Imi reamintesc cum se uita plictisita la mine, cum nu o impresiona nici un fel de efort facut si cum in final mi-a dat si lovitura de gratie, cand cu un sadism maxim mi-a trantit "nu stiu de ce te chinui atata, ca pianista n-o s-ajungi niciodata ! Asta ajung cei care au facut pian dintr-a-ntaia ! Tu, eventual, o sa ajungi corepetitoare." Universul meu, cladit pe vise, poate nefondate (nu stiu daca eram cu adevarat buna sau nu la pian), pe mii de sperante, s-a prabusit mai ceva ca un castel din carti de joc. Din ziua aceea, am refuzat sa mai merg la ora de pian si in vacanta de vara, dupa multe lacrimi, certuri si tipete, in care eu am avut ultimul cuvant, gen " daca nu ma transferi din scoala aia, atata am sa chiulesc pana ma vor exmatricula !!!" maman a cedat si mi-a respectat dorinta.
Azi nu regret ! Ca un adult ce sunt, imi dau seama ca am fost mult mai fericita la geamanul Liceului de Muzica. Anii petrecuti la Arte Plastice au fost frumosi de la un capat la altul (cu mici exceptii ca matematica si chimia :D) ... dar asta e alta poveste ...
Eram un copil talentat la vremea cand am inceput scolile muzicale. E foarte adevarat insa, ca nu m-am gandit atunci, la inceputuri, ca ceea ce visam de pe la 3-4 ani, avea sa se transforme intr-un vis urat. Visul meu era sa devin pianista. Nu imi aduc aminte sa fi avut idoli, dar eram calare pe pianul familiei, mult prea multe ore fatza de capacitatea de intelegere a familiei mele. :) Asa ca maman si intelepciunea ei, au hotarat ca e vremea sa faca ceva sa nu se iroseasca bunatate de talent. De la 5 ani, studiam cu un nenea profesor si toata lumea era mandra de realizarile mele. Mai ales eu ! :))
A venit si anul fatidic, am trecut de primul pas al admiterii la inaltele scoli de arte muzicale, mai urma al doilea pas (si ultimul), in care mi se hotara soarta, adica selectionata pentru pian (unde intra cica elita) sau impreuna cu turma, la vioara. Nimeni nu avea nici o grija ca as rata selectia si as nimeri altundeva decat la pian. Acum realizez ca nu altii iti decid soarta, ci chiar ea decide pentru noi. :( ... Cu cateva zile inainte de examenul care ar fi trebuit sa-mi decida viitorul in directia dorita de mine, soarta a hotarat ! Am facut blocaj renal, am fost internata mai mult moarta decat vie si pe cand m-au dat afara pe poarta spitalului, ca fiind apta sa supravietuiesc singura in lumea cea rea, raul ireparabil era facut deja. Prin neprezentare la selectie, am fost repartizata automat la vioara. Am urat vioara din tot sufletul ... Am continuat doar fiindca stiam ca din clasa a V-a urma ca instrumentul secundar sa fie pianul. Asa ca am strans din dinti si am continuat. Nu cred ca trebuie sa mai spun ca eram o violonista mediocra, fara urma de daruire si sclipire. Uram fiecare ora de studiu si Dumnezeule mare, multe mai erau ZILNIC ! Pe scurt, am trait patru ani de agonie. Imi doream sa ma imbolnavesc sa fiu iertata de orele de studiu. :))
Alinarea a venit in clasa a V-a, cand am fost mutati in cladirea de pe strada Savinesti, nr. 2. Am fost fermecata de locul asta din prima clipa cand am intrat pe poarta. Era castelul meu cu zane si zmei ! Iubeam fiecare zi de scoala, ma pierdeam in reverii pe culoarele inguste, prin chiliile de la mansarda. Uneori (cand imi reusea) ma ascundeam in amvonul din "sala mare" adica sala unde se tineau festivitatile, concertele de sfarsit de an, dar si orele de cor. Taaare imi mai placea acolo.
Din decorul acesta, care (fara sa stiu) mi-a marcat viitorul, facea parte si directorul scolii, Leontin Chisu. Pentru mine, care traiam in lumea mea de basm, el, cu parul lui alb, einstein-nian, era Verde-Imparat. Il iubeam si de cate ori aparea prin curte sau altundeva, eram ca un catel infiat (de el) si nu puteam sa ma dezlipesc de dansul.
Spuneam de decor ... imi amintesc cu cata dragoste imi plimbam degetele peste usile de lemn ghintuite, cum ramaneam cu ochii lipiti de arcadele sculptate ... Atunci nu stiam, dar cred ca asta a vrut soarta de la mine. Sa descopar frumusetea sculpturilor, sa-mi alunece visele pe curburile arcadelor ... sa-mi gasesc adevarata vocatie.
Dar sa revenim pe pamant. Am inceput (in sfarsit) si pianul ca instrument secundar. A fost o bucurie fara margini ! De unde, la vioara ma invarteam printre sapte si uneori (rareori) opt, la pian excelam. Aveam o profesoara cu multa daruire didactica, rabdatoare si indragostita mai ales, de pian. Iti insufla o iubire pentru "materia ei", cum n-am mai italnit mai apoi la multi profesori. Dar ... in trimestrul al III-lea nu stiu ce s-a intamplat, dar am primit profesor nou. Adica o ea - profesoara. Diferenta m-a socat, m-a bulversat si in final m-a invins. Imi reamintesc cum se uita plictisita la mine, cum nu o impresiona nici un fel de efort facut si cum in final mi-a dat si lovitura de gratie, cand cu un sadism maxim mi-a trantit "nu stiu de ce te chinui atata, ca pianista n-o s-ajungi niciodata ! Asta ajung cei care au facut pian dintr-a-ntaia ! Tu, eventual, o sa ajungi corepetitoare." Universul meu, cladit pe vise, poate nefondate (nu stiu daca eram cu adevarat buna sau nu la pian), pe mii de sperante, s-a prabusit mai ceva ca un castel din carti de joc. Din ziua aceea, am refuzat sa mai merg la ora de pian si in vacanta de vara, dupa multe lacrimi, certuri si tipete, in care eu am avut ultimul cuvant, gen " daca nu ma transferi din scoala aia, atata am sa chiulesc pana ma vor exmatricula !!!" maman a cedat si mi-a respectat dorinta.
Azi nu regret ! Ca un adult ce sunt, imi dau seama ca am fost mult mai fericita la geamanul Liceului de Muzica. Anii petrecuti la Arte Plastice au fost frumosi de la un capat la altul (cu mici exceptii ca matematica si chimia :D) ... dar asta e alta poveste ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
