marți, 1 iulie 2008
Toamna cartofilor liceano-comunisti
Era toamna si de la scoala ne-au scos la prasit cartofii. Nu ma certati daca incurc termenii agro-tehnici. Stiu ca ni s-a inmânat câte o sapa si un tip de acolo (habar n-am ce era si dealtfel nici nu prea imi pasa) ne spunea, linistitor, ca fiecare trebuie sa sape doar un rând. “Aaa, doar un rând!?” ne voiniceam noi. Pâna la prânz am terminat ! L-am vazut ca se uita la noi aiurit, mirat. I-am zâmbit larg cu gura pâna la urechi ! Il catalogasem deja. “E sarac cu duhul, saracu’ !”
Ne-a urcat intr-un camion, ne-a dus undeva, unde doar pasarile calatoare zboara si acolo ne-a dat jos. Ne-a mai zis inca o data “doar un rând!” si s-a uitat lung la noi, apoi s-a invârtit pe calcâie si a plecat. Cu noi ramasesera vreo trei barbati care lucrau ca zilieri. Ne-au zis “hai sa-i dam bataie, c-o sa ne prinda noaptea”. Poftim? Cum? Care noapte? Ne-a aratat cu mâna un câmp cât pista NASA. Dumnezeule maaare, dar un rând din ala, se pierdea in zare!!! Am preluat instantaneu mutra lunga a celui “sarac cu duhul”.
Si ne-am apucat de sapat voiniceste. Nici in ziua de azi nu stiu ce naiba faceam acolo! Cartofii nu-i scoteam, buruieni nu smulgeam. Ce naiba faceam noi acolo, totusi?
Si sapând eu acolo “ceva” am dat peste un cuib de popândai. Unul dintre muncitori mi-a zis sec “omoara-i” ! Whaaaaat ??? Cum sa-i omor ? Ai innebunit?!?!?! Pe mama a omorât-o unul dinte ei cu sapa. Am cazut in genunchi si am inceput sa vomit! Când l-am vazut ca vine cu sapa spre pui, care erau cred ca doar de o zi sau doua, m-am aruncat pe cuib, l-am inconjurat cu bratele si nu l-am lasat. Mi-a zis ca-s o proasta! Probabil. I-am adunat pe micuti in caciulita si i-am dus acasa. Nu-mi amintesc exact ce s-a intamplat cu ei. Parca a supravietuit unul. Cam asta am facut eu toata copilaria si adolescenta mea. Am cules de pe strada toti cateii si pisicutele orfane. Dar trebuie sa recunosc si meritele mamei mele. A devenit o mamica adoptiva pentru toti, alaturi de mine. Nici macar o data nu a aruncat pe strazi un “orfan”. I-am crescut pe toti si le-am gasit stapân la toti. Au preluat stafeta copii mei. A fost o vara când ne-am procopsit cu sapte orfanei. Au trecut aproape patru luni pana le-am gasit stapan la sase. A saptea a ramas la noi . Era schioapa.
Ne-a urcat intr-un camion, ne-a dus undeva, unde doar pasarile calatoare zboara si acolo ne-a dat jos. Ne-a mai zis inca o data “doar un rând!” si s-a uitat lung la noi, apoi s-a invârtit pe calcâie si a plecat. Cu noi ramasesera vreo trei barbati care lucrau ca zilieri. Ne-au zis “hai sa-i dam bataie, c-o sa ne prinda noaptea”. Poftim? Cum? Care noapte? Ne-a aratat cu mâna un câmp cât pista NASA. Dumnezeule maaare, dar un rând din ala, se pierdea in zare!!! Am preluat instantaneu mutra lunga a celui “sarac cu duhul”.
Si ne-am apucat de sapat voiniceste. Nici in ziua de azi nu stiu ce naiba faceam acolo! Cartofii nu-i scoteam, buruieni nu smulgeam. Ce naiba faceam noi acolo, totusi?
Si sapând eu acolo “ceva” am dat peste un cuib de popândai. Unul dintre muncitori mi-a zis sec “omoara-i” ! Whaaaaat ??? Cum sa-i omor ? Ai innebunit?!?!?! Pe mama a omorât-o unul dinte ei cu sapa. Am cazut in genunchi si am inceput sa vomit! Când l-am vazut ca vine cu sapa spre pui, care erau cred ca doar de o zi sau doua, m-am aruncat pe cuib, l-am inconjurat cu bratele si nu l-am lasat. Mi-a zis ca-s o proasta! Probabil. I-am adunat pe micuti in caciulita si i-am dus acasa. Nu-mi amintesc exact ce s-a intamplat cu ei. Parca a supravietuit unul. Cam asta am facut eu toata copilaria si adolescenta mea. Am cules de pe strada toti cateii si pisicutele orfane. Dar trebuie sa recunosc si meritele mamei mele. A devenit o mamica adoptiva pentru toti, alaturi de mine. Nici macar o data nu a aruncat pe strazi un “orfan”. I-am crescut pe toti si le-am gasit stapân la toti. Au preluat stafeta copii mei. A fost o vara când ne-am procopsit cu sapte orfanei. Au trecut aproape patru luni pana le-am gasit stapan la sase. A saptea a ramas la noi . Era schioapa.
Am iubit o vaca !
Tot firul vietii mele s-a intersectat, impletit sau chiar innodat cu firul vietilor altor fiinte. Nu ma refer la umani. E inevitabil sa-ti intersectezi viata cu ei, ce sa mai spun când te izbesc de-a dreptul. Sa-i lasam pe umani. Eu vreau sa va spun cum am iubit o vaca. Si ea pe mine!
Era pe vremea când nu stiam ce doresc sa fac in viata. Adica eram ca pendulul gravitational, intre medicina veterinara si muzeologie/muzeografie. Fiindca sectie de muzeologie era doar la Bucuresti si seral (vezi Buletin de Bucuresti) m-am reintors spre alta mare dragoste: animalele si ale lor dureri. Ca sa poti sa dai admitere la aceasta facultate, conditia sine qua non era sa ai un an de stagiu/ practica pe lânga un medic veterinar (sa nu uitam ca asta se intâmpla prin ’85, deci pas cabinete veterinare) sau la o ferma. Pe scurt, eu am gasit loc de practica, la o feeeermaaaa. De vaci.
Când am inceput eu munca pe acolo, era vara, asa ca doamnele cornute erau undeva pe imasuri. Cum eu aveam nevoie de adeverinta, ce s-a gândit dom’ presedinte de colectiva … hai sa nu irosim mâna de lucru gratuita si sa-i dam fetii ceva de lucru. S-a gandit pret de vreo … hmmm … ia sa vedem … o secunda si m-a expediat la zugravit staule!!!! Mi-a luat o luna de zile sa zugravesc staulul !!! Intrai pe o parte si cealalta usa, de la celalalt capat, parea luminita de la capatul tunelului! Mda, tot e bine ! Macar se zarea ! Dupa o luna, am terminat tot, am spalat geamurile, am facut curat si .. hopa … si dom’ presedinte ! S-a extaziat, s-a rasucit de vreo doua ori in jurul axei proprii, dupa care a decretat ca trebuiesc vopsite in ulei si milioanele de bari metalice din acel staul. Fata (adica eu) s-a uitat pierduta, in dreapta si stânga si se gandea .. “poate termin intr-o luna”. A trezit-o la realitate o voce nesimtit de aproape de fetisoara ei. Era dom’ presedinte care ii soptea libidinos “in doua saptamâni mucoaso, ca vin vacile de la pasune!”. Trecem peste picanteriile din perioada “picturii pe metal”, gen ‘cazut de pe scara, scapat vopsea pe pantalonii scurti si pe pielea de mai jos’. V-am spus ca vopseaua era de un albastru ultramarin ca marea !?! Asa eram si eu dupa doua saptamâni!
Si au venit si vacile ! Cei care le dirijau sa intre in staul, erau niste mase amorfe numite oameni, duhnind a alcool ieftin. Le loveau ingrozitor si bietele de ele se inghesuiau sa intre in staul, in boxele acelea sau cum le-o fi chemând. Stând eu lânga usa staulului si oripilându-ma la fiecare lovitura, vad o vacuta micuta, cafenie la culoare cu niste ochi maaaari (de vitea, asa se zice nu ?) si teribil de infricosati. Deja schiopata si malacii aceia o loveau in continuare, pâna a cazut in genunchi. Desi mi-era la fel de frica de ei pe cât ii era si vacutei, m-am bagat intre ei. Huh ! Am scapat amândoua de bataie. Cred ca nu stiau inca ce hram aveam pe acolo .. poate-s vreo nepoata a lu’ dom’ presedinte. Cretinii !!! Am luat vacuta si am dus-o la un loc liber, lânga usa. Câteva luni, cât am mai stat pe-acolo, am fost zilnic in vizita, sa-i duc bomboane, mentosane si morcovi (apucaturi de pe vremea echitatiei). Ne-am iubit tare. Când scapam de lucru, ma duceam lânga ea, steam pe jos, ea rumega si eu ii citeam romane. Aproape ca jurai ca ma asculta ! Stiu insa sigur, ca tare linistita era ea si celelalte “fete” când stateam cu ele si le citeam.
Era pe vremea când nu stiam ce doresc sa fac in viata. Adica eram ca pendulul gravitational, intre medicina veterinara si muzeologie/muzeografie. Fiindca sectie de muzeologie era doar la Bucuresti si seral (vezi Buletin de Bucuresti) m-am reintors spre alta mare dragoste: animalele si ale lor dureri. Ca sa poti sa dai admitere la aceasta facultate, conditia sine qua non era sa ai un an de stagiu/ practica pe lânga un medic veterinar (sa nu uitam ca asta se intâmpla prin ’85, deci pas cabinete veterinare) sau la o ferma. Pe scurt, eu am gasit loc de practica, la o feeeermaaaa. De vaci.
Când am inceput eu munca pe acolo, era vara, asa ca doamnele cornute erau undeva pe imasuri. Cum eu aveam nevoie de adeverinta, ce s-a gândit dom’ presedinte de colectiva … hai sa nu irosim mâna de lucru gratuita si sa-i dam fetii ceva de lucru. S-a gandit pret de vreo … hmmm … ia sa vedem … o secunda si m-a expediat la zugravit staule!!!! Mi-a luat o luna de zile sa zugravesc staulul !!! Intrai pe o parte si cealalta usa, de la celalalt capat, parea luminita de la capatul tunelului! Mda, tot e bine ! Macar se zarea ! Dupa o luna, am terminat tot, am spalat geamurile, am facut curat si .. hopa … si dom’ presedinte ! S-a extaziat, s-a rasucit de vreo doua ori in jurul axei proprii, dupa care a decretat ca trebuiesc vopsite in ulei si milioanele de bari metalice din acel staul. Fata (adica eu) s-a uitat pierduta, in dreapta si stânga si se gandea .. “poate termin intr-o luna”. A trezit-o la realitate o voce nesimtit de aproape de fetisoara ei. Era dom’ presedinte care ii soptea libidinos “in doua saptamâni mucoaso, ca vin vacile de la pasune!”. Trecem peste picanteriile din perioada “picturii pe metal”, gen ‘cazut de pe scara, scapat vopsea pe pantalonii scurti si pe pielea de mai jos’. V-am spus ca vopseaua era de un albastru ultramarin ca marea !?! Asa eram si eu dupa doua saptamâni!
Si au venit si vacile ! Cei care le dirijau sa intre in staul, erau niste mase amorfe numite oameni, duhnind a alcool ieftin. Le loveau ingrozitor si bietele de ele se inghesuiau sa intre in staul, in boxele acelea sau cum le-o fi chemând. Stând eu lânga usa staulului si oripilându-ma la fiecare lovitura, vad o vacuta micuta, cafenie la culoare cu niste ochi maaaari (de vitea, asa se zice nu ?) si teribil de infricosati. Deja schiopata si malacii aceia o loveau in continuare, pâna a cazut in genunchi. Desi mi-era la fel de frica de ei pe cât ii era si vacutei, m-am bagat intre ei. Huh ! Am scapat amândoua de bataie. Cred ca nu stiau inca ce hram aveam pe acolo .. poate-s vreo nepoata a lu’ dom’ presedinte. Cretinii !!! Am luat vacuta si am dus-o la un loc liber, lânga usa. Câteva luni, cât am mai stat pe-acolo, am fost zilnic in vizita, sa-i duc bomboane, mentosane si morcovi (apucaturi de pe vremea echitatiei). Ne-am iubit tare. Când scapam de lucru, ma duceam lânga ea, steam pe jos, ea rumega si eu ii citeam romane. Aproape ca jurai ca ma asculta ! Stiu insa sigur, ca tare linistita era ea si celelalte “fete” când stateam cu ele si le citeam.
Da, ne-am iubit. A fost o iubire de-o vara, dar uite ca mi-o amintesc si acum !
Ma uit pe geam ... afara ...
Ma uit pe geam. Afara e soare. Perdeaua se unduie in bataia vântului. Parca e un val. Ma simt inerta si fizic si psihic. Nu, nu sunt deprimata. Cred ca doar am obosit. Asteptarea e obositoare. Astept sa se intâmple ceva, dar care nu depinde de mine. Ma oboseste si faptul ca in asteptarea asta n-am nici o putere de decizie. Pur si simplu trebuie sa stau si sa sper ca se va intâmpla. Si cum eu sunt omul faptelor (iii haaaa … ce bine suna!) rareori las ceva la voia intamplarii. Ma arunc in viata, o iau de ceafa, o scutur când ma supara si nu-i vorbesc trei zile daca a sarit calul rau de tot! Dar daca a patit ceva, o iau in brate, ne plângem una pe umarul celeilalte si apoi printre lacrimi si cu un zâbet mic care abia se intrezareste, ne ridicam si plecam, iar, sa cucerim lumea !
Pe strada s-au lovit doua masini. Vecini la poarta, “tu esti de vina!”, “nu-i adevarat, ca eu aveam prioritate” … “eu am vazut ca eram la poarta” … tabere pro si contra. E meci de fotbal cumva ? Toate babele sunt experte in legislatie rutiera ! Dar nici urma de politie! Si de ce ar fi ? Masinile stau aruncate in intersectie, babele vocifereaza iar eu nu pot sa ma inchid in camera! E risc de supra-incalzire cerebrala !
Pe când incepeau sa se linisteasca lucrurile, iar eu sa reincep sa-mi aud gândurile, PAC … Hgrrrrrsssrrgrrr … masini de tractare, metal care zgârie asfaltul si timpanul meu !
Nu aud. Stau ca la cinema si-mi vizionez ideile, amintirile. Mai trag cu ochiul la perdea. Parca e un val … Stiu, am mai scris. Dar parca e ALT val.
Ma las pe spate, imi aprind o tigara, savurez momentul de liniste… cu ochiul pe perdea. Se misca … ca un val … alt val si alt val…
Cineva drag mie mi-a adus aminte de o parte a copilariei mele. Eram cât o tufa de flori (aaaa … ce frumoooos!!!) când am dat cu ochii de cai. M-am indragostit de ei, subit si dintr-o data. Si pentru toata viata. Dar daca acum le port o dragoste calma, atunci era o iubire dogorâtoare, totala. As fi vrut sa stau cu ei – defapt cu el, ca unul mi-a sucit complet mintile – zi si noapte, sa-i hranesc, sa-i alint, sa ma joc cu ei … Ati vazut vreodata cum se joaca un cal ? Imi amintesc de cel mai devreme mentionat, il chema Techir, era un armasaras pursânge arab, tinerel si un pic nabadaios. Il iubea pe fratele meu si nu pierdea ocazia sa-i arate asta, niciodata. Intr-o zi, dupa ce Techir fusese bolnav, l-a scos la coarda (sfatul medical zice ca n-ai voie sa incaleci un cal dupa ce a fost bolnav mai multe zile) intr-un manej mititel. La inceput, Techir umbla cu grija, parca ii era frica sa calce pe picior. Apoi, când a constatat ca nu-l mai doare, sa-l fi vazut cum topaia ca un iedut, in jurul fratelui meu. Fornaia din narile negre, il mai impingea usor cu botul ca si cum il chema la joaca! Parca ii zicea “trezeste-te maaa, hai si joaca-te cu mine!”. Continua sa topaie si când avea coarda mai lunga sarea si zvârlea, ca un calut de rodeo! Apoi iar se apropia de fratele meu si-si punea capul pe umarul lui, il prindea cu buzele de mâna, fremata tot de fericire ! Era absolut adorabil !
Ma las leganata de simtirile de atunci. Parca ii simt crupa si gâtul arcuit sub palme. Imi placea sa-mi plimb mâinile pe el, sa simt cum e ca un arc, sa-i simt liniile de sculptura antica!
Ma uit pe geam. Afara e tot soare. Perdeaua continua sa se unduie. Ca un val …
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
