Ma uit pe geam ... afara ...

Ma uit pe geam. Afara e soare. Perdeaua se unduie in bataia vântului. Parca e un val. Ma simt inerta si fizic si psihic. Nu, nu sunt deprimata. Cred ca doar am obosit. Asteptarea e obositoare. Astept sa se intâmple ceva, dar care nu depinde de mine. Ma oboseste si faptul ca in asteptarea asta n-am nici o putere de decizie. Pur si simplu trebuie sa stau si sa sper ca se va intâmpla. Si cum eu sunt omul faptelor (iii haaaa … ce bine suna!) rareori las ceva la voia intamplarii. Ma arunc in viata, o iau de ceafa, o scutur când ma supara si nu-i vorbesc trei zile daca a sarit calul rau de tot! Dar daca a patit ceva, o iau in brate, ne plângem una pe umarul celeilalte si apoi printre lacrimi si cu un zâbet mic care abia se intrezareste, ne ridicam si plecam, iar, sa cucerim lumea !
Pe strada s-au lovit doua masini. Vecini la poarta, “tu esti de vina!”, “nu-i adevarat, ca eu aveam prioritate” … “eu am vazut ca eram la poarta” … tabere pro si contra. E meci de fotbal cumva ? Toate babele sunt experte in legislatie rutiera ! Dar nici urma de politie! Si de ce ar fi ? Masinile stau aruncate in intersectie, babele vocifereaza iar eu nu pot sa ma inchid in camera! E risc de supra-incalzire cerebrala !
Pe când incepeau sa se linisteasca lucrurile, iar eu sa reincep sa-mi aud gândurile, PAC … Hgrrrrrsssrrgrrr … masini de tractare, metal care zgârie asfaltul si timpanul meu !
Nu aud. Stau ca la cinema si-mi vizionez ideile, amintirile. Mai trag cu ochiul la perdea. Parca e un val … Stiu, am mai scris. Dar parca e ALT val.
Ma las pe spate, imi aprind o tigara, savurez momentul de liniste… cu ochiul pe perdea. Se misca … ca un val … alt val si alt val…
Cineva drag mie mi-a adus aminte de o parte a copilariei mele. Eram cât o tufa de flori (aaaa … ce frumoooos!!!) când am dat cu ochii de cai. M-am indragostit de ei, subit si dintr-o data. Si pentru toata viata. Dar daca acum le port o dragoste calma, atunci era o iubire dogorâtoare, totala. As fi vrut sa stau cu ei – defapt cu el, ca unul mi-a sucit complet mintile – zi si noapte, sa-i hranesc, sa-i alint, sa ma joc cu ei … Ati vazut vreodata cum se joaca un cal ? Imi amintesc de cel mai devreme mentionat, il chema Techir, era un armasaras pursânge arab, tinerel si un pic nabadaios. Il iubea pe fratele meu si nu pierdea ocazia sa-i arate asta, niciodata. Intr-o zi, dupa ce Techir fusese bolnav, l-a scos la coarda (sfatul medical zice ca n-ai voie sa incaleci un cal dupa ce a fost bolnav mai multe zile) intr-un manej mititel. La inceput, Techir umbla cu grija, parca ii era frica sa calce pe picior. Apoi, când a constatat ca nu-l mai doare, sa-l fi vazut cum topaia ca un iedut, in jurul fratelui meu. Fornaia din narile negre, il mai impingea usor cu botul ca si cum il chema la joaca! Parca ii zicea “trezeste-te maaa, hai si joaca-te cu mine!”. Continua sa topaie si când avea coarda mai lunga sarea si zvârlea, ca un calut de rodeo! Apoi iar se apropia de fratele meu si-si punea capul pe umarul lui, il prindea cu buzele de mâna, fremata tot de fericire ! Era absolut adorabil !
Ma las leganata de simtirile de atunci. Parca ii simt crupa si gâtul arcuit sub palme. Imi placea sa-mi plimb mâinile pe el, sa simt cum e ca un arc, sa-i simt liniile de sculptura antica!
Ma uit pe geam. Afara e tot soare. Perdeaua continua sa se unduie. Ca un val …