Stiti voi oare, ca acum 30 de anisori, era cât pe ce sa fiu arhivata impreuna cu hotelul Cismigiu ? Noroc curat, cred. Sau o mama care stia sa nu se lase impresionata de o progenitura urlatoare (eu). Imi aduc aminte ca eram in Bucuresti la rude. Mama mea, o provinciala adevarata (sic) a hotarât ca pentru confortul nostru si al rudelor (dar mai ales al nostru), sa stam la hotel. In 3 Martie, mama mea a hotarât (iar) ca sejurul nostru a luat sfârsit. Când si-a anuntat decizia, eram in vizita de adio. Eu, ca o nesimtita mica ce eram, ma dadeam de ceasul mortii si o imploram sa mai stam. Ea zâmbea politicoasa si zicea: "draga mea, mergem sa ne odihnim si ne mai gandim, poate stam pâna mâine". Voua va e clar ca n-a fost nici vorba de "ne mai gândim" ? Acestea fiind spuse, dupa ce ne-am odihnit, cândva in aceeasi zi, am plecat spre casa. A doua zi a fost D-DAY (adica 4 Martie). O singura scapare a avut atunci mama mea. A uitat sa anunte rubedeniile de plecarea noastra. Asa ca ei, dupa ingrozitoarea fapta negativa a Terrei, ne-au cautat innebuniti, au stat pe ruinele hotelului si au asteptat cu sufletul la gura o veste. Buna, bine-nteles. Aceasta a venit tot de la minunata mea mama, care a vazut stirile la TV si când a auzit de Cismigiu (hotel), a inteles prin ce grozavenie treceau ai nostrii bucuresteni. Nici daca am fi fost rudele din Canada, nu s-ar fi bucurat atât de mult de vestea ca suntem intacte.
OK, aceasta a fost povestea zilei.
Mnoah, pa.
OK, aceasta a fost povestea zilei.
Mnoah, pa.
3 comentarii:
Stimata doamna Alcaro, pe vremea aceea eu eram un licean care studia pianul la Liceul de muzica din orasul dvs. Am si eu o foarte mica povestioara legata de acea zi fatidica pentru multi romani. Studiam constiincios, vuind pe pian intr-o sala, cand am observat ca "am ametit rau" si ca ma aflu mult prea departe de instrument... Ha ha! Mi-am apropiat scaunul considerabil de pian si am continuat linistit, fara sa-mi bat capul cum de-am ajuns cam la jumatate de metru distanta de obiectul sunator. Cam asa am "perceput" eu cutremurul acela din 4 martie, din fericire pentru mine.
Mai aveti povesti? Poate gasesc replici personale asemanatoare si astfel ajut la demararea dezbaterilor despre "nimic" (daca ma mai primiti, bineinteles).
Cu stima,
Orpheus
...cum am perceput eu cutremurul ...
Ca o palma ! Adica, asta am primit eu ! Mama mea, lucra acasa (pentrurecuperareazilelorsiorelorlipsite) iar eu si fratele meu cascam gura la televizor, pe o sofa, lânga masa. La prima miscare de trupe, mama ne-a spus cu o voce calma NU MAI MISCATI MASA!, la a doua miscare, s-a uitat amenintator la mine (ghinion de nesansa, eu eram lânga masa) si cand s-a simtit si a doua replica, eu am simtit-o de doua ori (ca de-aia o chema "a doua") si extrem de acut, fiindca a coincis cu palma rasunatoare aplicata de maman, peste fetisoara inocenta a subsemnatei. Frustrarea a izbucnit, eu am urlat, maman m-a expediat la culcare. Trebuie sa va spun, ca sa nu o judecati prea aspru pe maman, dar dupa eveniment, când s-a luminat ce copil bun are in dotare, mi-a zis ca-i pare rau ca m-a cârpit (cam cu multa sete, zic eu). Si tot ca sa n-o judecati prea aspru pe maman-ul meu, trebuie sa stiti ca am fost un copil tare salbatic, care trebuia sa fie baiat, according to my mom, dad, neighbours and others.
Ai mei spun ca au facut un "doi in unu". :D Se bucura si tata ca, dorindu-si fata, a avut parte si de un baiat, undercover.
Imi place la nebunie cum scrii. O adevarata desfatare. Mai vreau povesti, mai vreau amintiri!
Trimiteți un comentariu