In teorie, daca ai hotarât ceva, continuarea fireasca a lucrurilor ar fi sa te angajezi in acea “lucrare” si sa faci totul pentru a ajunge la finalul dorit. Da stiu, asta se petrece in teorie. Intervine practica, care ne arata ca nu e chiar asa. Nenumarate mici decizii si intâmplari adiacente ne modifica traiectoria decizionala majora. Mai apare in peisaj si determinarea, cu diferite grade de implicare. Se poate spune chiar, ca unii n-au determinare deloc. In mintea mea, determinarea (si procentul ei) e acel ceva care te face sa stii cât de mult esti dispus sa risti pentru scopul tau, la câte si ce esti dispus sa renunti pentru a-ti implini visul.
Buuun, pana aici m-am lamurit.
Am spus ca dupa ce ti-ai fixat targetul, ai luat decizia, ai eliberat determinarea din frâu (cu conditia sa o ai!), vine la final si asumarea urmarilor deciziilor si faptelor tale. Nu este acceptabila scuza “n-am stiut” si nici “de unde as fi putut prevedea”. Când ai in fata nasului o problema incepi sa iei in calcul variabilele si sa-ti incepi pledoaria finala cu IF… Daca intervine factorul “x” atunci … dar daca intervine si factorul “y” atunci … samd. Si atunci de unde lamentarile care incep aproape invariabil cu “daca as fi stiut!” ? Intr-adevar n-aveai de unde sa stii, dar poti sa prevezi un deznodamânt, când cunosti toate datele problemei si toate variabilele care intervin!
Spuneam ca uneori o decizie, presupune si o hotarâre transanta. Pe care doresti sa o iei sau nu. Neluarea ei poate insemna nu doar nehotarâre ci si neimplicare. S-ar putea spune ca si neimplicarea este pâna la urma tot o decizie. Evident ca da! Dar atunci se schimba ecuatia si datele ei. Iar rezultatul este aproape evident. Neimplicarea duce la eliminarea variabilelor si a tuturor datelor problemei, defapt. Si ramâne un “a” dar dupa care nu mai urmeaza nici plus si in mod cert, nici egal.
2 comentarii:
Perfect de acord, dar (mereu e un dar, nu?) eu am in minte acum o tipologie de oameni care isi dedica intregul timp planificarii, investesc foarte multa energie si efort in a preintampina, a analiza cat mai complet si complex o situatie, impreuna cu consecintele fiecarei posibile actiuni, pentru ca in final sa le ramana foarte putina energie, dar mai ales si curaj, sa demareze actiunea in sine.
Eu am facut multa vreme parte din aceasta categorie de oameni, care oboseau gandind, si apoi se intrebau de ce stau in loc sa mearga. Sunt arii ale vietii in care trebuie sa analizezi cat mai in detaliu eventualele decizii, normal, dar sunt si momente cand acest lucru te face ori sa ratezi o sansa, ori sa te infricosezi, ori sa abandonezi, cand ar fi putut iesi bine.
Intr-o astfel de chestiune, mi-ar fi greu sa sustin o singura pozitie. Mie cele mai frumoase lucruri mi-au iesit cand m-am avantat. Este drept, deciziile nu ar fi putut avea consecinte catastrofale sau grave, corect. Dar macar am invatat ca din cand in cand, caii mai trebuie lasati si liberi. :D
PS: >:D< :*
foarte adevarat ce spui. Cred ca aveam in gând modelul cand ai doar doua variabile. 1. când faci cutare lucru, accepti riscurile implicite, dar dupa egal probabilitatea accederii la visul tau este foarte mare, sau 2.când stai sa analizezi de o mie de ori, sau nu te implici si speri ca se va rezolva de la sine. Eu una, inca nu m-am intalnit cu rezolvarile de la sine. Si de asta eu ma cam arunc cu capul inainte si-mi zic "fie ce-o fi". Nu stiu, dar ce ziceam inainte de mine, cu "fie ce-o fi", nu m-a nenorocit pâna acum, dar nici n-am regrete cu "ce-ar fi fost daca..."
Trimiteți un comentariu