Cred că de acum vorba lui Badea nu mai are nevoie de prea multe explicaţii. Cel puţin nu pentru clasa de mijloc a societăţii. Pentru clasa de jos probabil că nu are înţeles deloc. Fiindcă ei nu mai trăiesc, ei supravieţuiesc. Cu greu.
M-am împotmolit în gânduri. Ce ar mai fi de scris despre mizeria zilnică în care se zbate cea mai mare parte a oamenilor? Toate sunt deja cunoscute, dezbătute, analizate. Rezultatul scriptic al guvernanţilor e un rahat mare, care pute. Lor nu, evident. Rezultatul real îl resimţim zi de zi. Şi am să mă refer doar la mine de acum înainte. Fiindcă e blogul meu, în care vreau sa postez de data asta tot ce mă doare. Şi mă dor tare multe.
Mă doare banca şi creditul pe care l-am luat de la ea şi care dintr-un credit relativ mediu s-a transformat în câţiva ani într-un balaur cu şapte capete. Cursul valutar a explodat, francul elveţian a luat un avânt de zici ca e oareşce atlet bun de trimis la Mondiale, la fel şi dobânda. Acum pur şi simplu nu mai reuşesc să ţin pasul cu ratele lunare.
Mă mai doare că nu-mi găsesc un serviciu. Şi nu mă refer la un job bine plătit. Ma refer la un job. Nimic mai mult. Doar atât. Un venit constant, pe care să mă pot baza în toate calculele mele.
Şi din durerile astea două încep să apară alte dureri, cu nimic mai mici decât primele. Mă doare că n-am gaz, mă doare că risc să rămân şi fără electricitate, mă doare că am ajuns să supravieţuiesc din pensia mamei mele, mă doare ... mă doare .. mă doare ... mă doare. Mă dor atât de multe că nici nu mai ştiu care mă doare mai tare. Şi de atâta durere ajungi să îţi doreşti să mori. Aşa ... lin .. să mergi seara la culcare şi să nu te mai trezeşti niciodată. Fiindcă nu mai ai de ce să o faci. Nimic nu te mai motivează. Stai şi te gândeşti la următoarea zi şi nu vezi decât disperare, groază şi frică. Sinceră să fiu, nici una din senzaţiile astea nu mi se pare motivantă. Cel mult, motiv de tăiat venele. Da, pentru asta sunt cele mai bune motive care pot exista.
Acum ceva anişori ziceam (cu multă atitudine de adolescent) ca eu nu m-am născut să muncesc ca un rob. Cred că îmi dădea mâna, cu un părinte care îmi asigura spatele. În situaţia mea actuală m-aş bucura să am ce lucra zi-lumină, doar să nu mai traiesc coşmarul facturilor neplătite, a telefoanelor zilnice de la creditori, cu promisiuni care mai de care mai „duioase”.
Am văzut azi la televizor cum se băteau oamenii la un Târg de job-uri. Câtă disperare, Dumnezeule mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu